Dacă ar fi să-mi caracterizez ultimul an, aș spune „challenging and demanding, but rewarding and satisfying”. 

În liceu am spus că nu vreau armată și nu-mi plac limbile străine. 

În academie am spus că nu vreau să plec la training în SUA. În ENJJPT am spus că, și dacă se ivește oportunitatea, nu vreau să rămân instructor. Și toate păreau principii fixe, de neclintit. În ultimii ani am făcut exact ce ziceam că n-o să fac. 

Se pare că Dumnezeu în tot acest timp avea planuri mai mari cu mine decât aveam eu. 

Cu cât stau mai mult aici cu atât mai mult îmi iubesc țara și românii… care nu sunt mici! Sunt mari! Sunt „ai dracului” (în sensul bun)! Sunt creativi! Inteligenti! Gifted! 

Haideți să nu ne mai desconsiderăm! 

Pe 24 ianuarie, la finele programului, am aflat că visul american nu mi se sfârșește aici, ci se prelungește cu câțiva ani, pe același T38, doar că în cabina din spate, ca instructor, un lucru la care nici nu am visat vreodată; cel puțin nu atât de devreme. 

O vorba preluată, dar motivațională: 

„Mulțumesc lui Dumnezeu în genunchi, cu capul plecat, pentru toate momentele grele peste care am trecut în picioare cu fruntea sus!”

Mulțumesc celor ce mi-au fost alături fizic sau spiritual în toți acești puţini, dar plini de evenimente ani!  UPT Complete! Charge! 

Locotenent Claudiu Fusaru

Articol apărut în ediția cu numărul 1/2025 din CER SENIN