Consecinţele psihologice ale activităţii operatorilor de drone

Vehiculele aeriene fără pilot (UAV), denumite în mod obișnuit drone sau aeronave pilotate de la sol (RPA), au o lungă istorie în domeniul militar (Keane & Carr, 2013). Prima dronă a Forțelor Aeriene a fost utilizată pentru recunoaștere tactică în timpul războiului din Vietnam (U.S. Air Force, 2005), dar utilizarea dronelor a proliferat abia recent, când efectivitatea lor, permisă de progresele tehnologice, a fost verificată în conflictele din Irak, Afganistan și Kosovo (Bone & Bolkcom, 2003). Într-adevăr, abia în 2002, prima dronă a fost modificată pentru a livra încărcături letale (Gertler, 2012). Conform Departamentului American al Apărării, dronele sunt vehicule aeriene motorizate care utilizează forțele aerodinamice pentru a asigura portanța; fie zboară autonom, fie sunt pilotate de la sol; sunt consumabile sau recuperabile; și sunt utilizate pentru supraveghere sau luptă directă, caz în care transportă o încărcătură letală (Bone & Bolkcom, 2003). Dronele reprezintă o sursă importantă de informații militare și, datorită capacității lor de a ținti combatanții inamici de la mare distanță, oferă un suport esențial pentru operațiunile aeriene. Avantajele principale ale dronelor, față de aeronavele cu echipaj uman, sunt operarea acestora și eliminarea riscului privind viaţa pilotului (Bone & Bolkcom, 2003; Gertler, 2012).

Într-adevăr, operatorii de drone sunt considerați a fi „detaşaţi în garnizoană”, deoarece sunt situaţi la o stație de control la sol și participă astfel la misiunea de luptă sau de supraveghere de la o distanță semnificativă. Într-un raport tehnic privind sistemele aeriene americane fără pilot, pregătit pentru Congresul SUA, Gertler (2012) a raportat că, între anii 2002 și 2010, numărul de UAV-uri din inventarul Departamentului Apărării a crescut de la 167 la aproape 7.500, evidențiind popularitatea crescută a acestei tehnologii moderne de război. Se estimează că peste 30 de țări dețin în prezent drone (Cole, 2012), iar pe listă se adaugă în fiecare an alte țări (Cole, 2015).

În ultimii ani, MQ-1 Predator și MQ-9 Reaper au atras cea mai mare atenție din partea mass-mediei și au fost foarte populare în rândul militarilor (U.S. Air Force, 2005) datorită capacității lor de a efectua operațiuni de supraveghere, recunoaștere, identificare de ținte, atac de precizie și protecție a forței (Gertler, 2012). În mod normal, echipajul de la sol al predatorului/reaperului este format din (a) pilotul care controlează aeronava, (b) operatorul care operează camerele, radarele și senzorii pentru a culege informații, dar care este, de asemenea, responsabil cu țintirea și ghidarea rachetelor și (c) coordonatorul misiunii. Cel din urmă, comunică și transmite informații importante către analiștii de informații și către comandanți (Chappelle et al., 2010). Echipajul de la sol al dronelor este format dintr-un număr mic de militari și poate varia în funcție de tipul de dronă și de tipul de misiune operațională (Asaro, 2013). Ca urmare, s-a înregistrat o intensificare a numărului de ore operaționale, a schimburilor de lucru, precum și a expunerii virtuale a participării la evenimente relaționate cu lupta (de ex. distrugerea bunurilor și a combatanților inamici) pentru cei care operează dronele. Literatura empirică a evidențiat stresorii ocupaționali la care se expun operatorii de drone (Singer, 2009). Fiind detaşaţi în garnizoană, se poate spune că operatorii de drone „fac naveta pe câmpul de luptă” în fiecare zi, trebuind să jongleze cu îndatoririle lor militare și cu viața lor personală. Menținerea acestui dublu rol de luptător în viața de familie într-un context de lucru cu ritm operațional ridicat poate crește riscul de epuizare operațională (Ouma et al., 2011). Epuizarea operațională apare atunci când militarii resimt că nu mai au energie, sunt extenuați, atât din punct de vedere fizic – consideră că rezervorul lor de resurse personale este secătuit –, cât și emoțional. În acest context, ei pot întâmpina dificultăți de concentrare și de îndeplinire a solicitărilor relaționate cu munca, devenind totodată mai puțin îngăduitori și empatici față de cei din jur. Depersonalizarea sau sentimentul de alienare presupune detașarea emoțională față de ceilalți, de colegi și supervizori. Se afișează un comportament mai degrabă dur, rece, lipsit de interes și se răspunde într-o manieră negativă. Adesea, se manifestă o atitudine cinică, ceea ce poate conduce la o calitate diminuată a muncii sau chiar la părăsirea organizației militare. Randamentul scăzut se resimte, atât subiectiv, cât și obiectiv: apare sentimentul unei competențe în declin, iar performanța efectivă scade. Militarii pot resimți, că nu mai reușesc să ducă la bun sfârșit sarcinile și misiunile operaționale pe care le au de îndeplinit.

Prezența unui nivel ridicat de epuizare, chiar și în rândul unui grup mic de operatori de drone, poate ridica probleme de medicină și psihologie aeronautică în ceea ce privește riscul ridicat de accidente și eșec al misiunilor (Tvaryanas & MacPherson, 2009). Prin supravegherea inamicilor cu înregistrări video pe perioade lungi de timp, operatorii de drone se familiarizează cu rutina zilnică a țintelor lor potențiale și trebuie să le supravegheze după ce le-au atacat pentru a se asigura că distrugerea a fost completă (Singer, 2009). În plus, orele suplimentare de muncă (50 sau mai multe ore pe săptămână), munca în schimburi, dificultăți de interfață om-mașină (proiectarea ergonomică a echipamentului și a stației de control la sol; ineficiențe în procedurile de input și comandă bazate pe computer); dificultăți în jonglarea solicitărilor vieții personale cu operațiunile militare (de ex. stilul de viață desfășurat în garnizoană), apatia, eficiența redusă, frustrarea și chiar deznădejdea (Ouma et al., 2011) sunt cele mai frecvente simptome caracteristice epuizării operaționale.

Pentru a preveni această epuizare operațională, un obicei sănătos pe care îl putem implementa la locul de muncă este acordarea unei pauze scurte pentru a ne permite „reîncărcarea rezervorului”. Aceste mici pauze pot dura de la câteva secunde până la câteva minute și pot include orice activitate care ne face plăcere – să citim câteva pagini dintr-o carte, să facem o plimbare, să ne ridicăm de la birou și să ne preparăm o ceașcă de cafea/ceai, ne întindem puțin pe canapea etc. Toate acestea sunt activități pe care le putem integra în programul nostru de muncă, acestea ajutându-ne să ne îmbunătățim productivitatea și concentrarea. În plus, pauzele scurte pot diminua stresul, oboseala, anxietatea și pot face minuni pentru sănătate, transformând munca într-o activitate mai plăcută. Un alt mod de combatere al epuizării operaționale ar fi să ne dezvoltăm abilități de autocunoaștere. Să încercăm să răspundem sincer la câteva întrebări: De ce am nevoie în acest moment? De ce am ajuns aici? Care sunt punctele mele forte? Dar cele slabe? Răspunzând acestor întrebări ne mobilizăm comportamentul astfel încât să fie în acord cu valorile și abilitățile noastre. Așa vom putea obține rezultate bune și vom putea face progrese. Nu în ultimul rând, atât alternarea sarcinilor acolo unde este posibil, setarea de obiective SMART (specifice, măsurabile, realizabile, relevante, încadrate în timp) precum și crearea unui plan de monitorizare al acestora poate aduce satisfacție și ar îmbunătăți stima de sine. Având în vedere ritmul operațional ridicat, orele suplimentare de lucru și munca în schimburi datorate necesității de a susține operațiuni militare 24/7, epuizarea operațională nu este deloc surprinzătoare. Cu toate acestea, această problemă trebuie abordată deoarece epuizarea operațională poate conduce la degradarea efectivității și a fost identificată ca fiind unul dintre factorii majori care contribuie la accidentele și incidentele de siguranță aeronautică și psihologică (Tvaryanas & Thompson, 2008). Având în vedere natura acestei activități, este imperativ ca numărul accidentelor să fie redus la minimum, deoarece acestea pot duce la pierderea de vieți omenești, la pierderea unei aeronave de milioane de dolari și la amenințarea la adresa securității naționale și a relațiilor externe (Ouma et al., 2011).

• Bibliografie:
• Armour, C., & Ross, J. (2017). The health and well-being of military drone operators and intelligence analysts: A systematic review. Military Psychology, 29(2), 83-98. https://doi.org/10.1037/mil0000149;
• Chappelle, W., McDonald, K., Prince, L., Goodman, T., Ray-Sannerud, B. N., & Thompson, W. (2014). Assessment of occupational burnout in United States Air Force predator/reaper “drone” operators. Military Psychology, 26(5-6), 385. https://doi.org/10.1037/mil0000046;
• Telecan, M., I. (2020). Sindromul burnout – cum apare, cum se manifestă, ce e de făcut. Psihoteca.
• [Link: Sindromul burnout – cum apare, cum se manifestă, ce e de făcut – Psihoteca]

Dr. Maria Ioana Telecan,

psiholog Baza 71 Aeriană

Articol publicat în ediția cu numărul 2/2025 a revistei CER SENIN