Basic HTML Version
CER SENIN
Nr. 3 (150)
2017
w w w . r o a f . r o
58
|
INTEGRITATE – DEVOTAMENT – TENACITATE
În situaţii cu totul şi cu totul
excepţionale, întâlnim oameni
pasionaţi care ştiu, care vor să ştie
maimultşicarevorsăîmpărtăşească
şi cu ceilalţi. În cele aproape
3 decenii de viaţă am întâlnit vreo
8 asemenea persoane, dintre care
3 profesori, 2 colegi de academie,
2 colegi de serviciu şi o cunoştinţă
întâmplătoare, jumătate dintre ei
cu studii în domeniu. Desigur, mai
suntmulţi (sper!) cei careştiu istorie,
dar o ştiu pentru ei, pentru cultura
lor generală, pentruaaveaun reper
prin care să analizeze anumite
evenimente din prezent.
Fărăacăutaalţi vinovaţi înafară
de mine pentru propria situaţie şi
fără a le ştirbi dinmerite celor care
au vrut să înveţe ceva, îndrăznesc
să spuncă cel puţingeneraţiamea,
în general, nu ştie istorie, deşi ne
place să credem că o bună parte
suntemoameni corecţi, progresişti
şi responsabili social. Până şi
expresia „a şti istorie” e incertă: nu
e ca şi cum ai şti matematică,
franceză sau biologie. Nu este o
ştiinţă exactă, şi chiar suntem toţi
de acord că istoria are multe
necunoscute şi lasă loc de ipoteze
şi interpretări. Poate anumi atât de
simplu „istorie” un domeniu atât
de vast şi plin de semnificaţii ne
copleşeşte; poate predarea ei, la
şcoală, cere o măiestrie aparte
pentru a-i face pe elevi să vadă
dincolo de înşiruirile de date
cronologice şi tratate. Poate a
învăţa despre Primul Război
Mondial în clasa a şaptea strict din
punct de vedere al alianţelor,
bătăliilor şi pierderilor statisticenu
te face să îi pătrunzi importanţa
tragicăasupradestinelor amilioane
de oameni.
De ce acum acest
mea culpa
nesolicitat?
Pentru că este anul Mărăşti-
Mărăşeşti-Oituz 100
, un an care
ne obligă să privim spre trecut.
Pentru că vedem Mausoleul de la
Mărăşeşti şi ne încearcă, aşauşor, o
strângere de inimă când ne dăm
seama că acolo stau aşezate
rămăşiţeleamii demilitarimorţi pe
front. Staţi liniştiţi, reacţia, trecătoare
de altfel, nu e mare dovadă de
patriotism, ci o empatie complet
instinctualăaomului pus faţă în faţă
cu moartea. Apoi îi numim „eroi”
într-o încercarede izbăviremorală,
depunempioşi coroaneleşi plecăm
acasă, mulţumiţi că ne-am făcut
datoria. Da, este important să
păstrăm o amintire vie, fie şi prin
manifestări formale, care să inducă
înconştiinţagenerală respectul faţă
de sacrificiul celor căzuţi pecâmpul
de luptă.
Dar să nufim ipocriţi să
considerăm că asta e de ajuns.
Nu, datoria faţăde înaintaşi şi-o
fac cei care, cu grijă şi atenţie, suflă
colbul de pe filele arhivelor, pun
evenimentelecap lacapşi ne învaţă
cevadinasta. Noi ceilalţi, amputea
să ne arătăm respectul faţă de cei
pe care îi numim „eroi” susţinând
efortul istoricilor.
Unprimpasarfi
să nu dăm repede pagina mai
departe când vedem un titlu
istoric într-o revistă
. Apoi, dacă
nu suntem mulţumiţi de ceea ce
citimacolo, să căutămsă cercetăm
singuri.
Anul acesta comemorăm un
secol de la marile bătălii ale
României înPrimul RăzboiMondial,
şi nu mă pot abţine să nu întreb:
cum va f i (dacă va mai f i?!)
comemorarea celui de-al doilea
secol?
Trebuie să fac o mărturisire ruşinoasă, în nume propriu:
nu ştiu istorie.
Nu sunt complet ruptă de realitate, cunosc elemente de
cultură şi civilizaţie antică, câte ceva despre evul mediu, şi
date grosiere despre războaiele mondiale. Pe alocuri am în
minte personaje, locuri şi întâmplări, dar fără să reuşesc să le
corelez cronologic şi social cu spiritul vremii respective. Dar
în niciun caz nu ştiu istoria pe care ar trebui să o cunoască şi
să o cerceteze un ofiţer, şi evit cu dibăcie orice discuţie mai
profundă pe un asemenea subiect. Oricum, nu e ca şi cums-ar
discuta istorie launprânzamical cuprietenii saucunecunoscuţii
în timp ce aştepţi autobuzul în staţie. Nici la serviciu nu se
întâmplă prea des. Mai sunt desigur, şi momente rare când
cineva aruncă aluzii lamomente istorice-cheie, fie isteţ şi subtil,
fie de-o platitudine incomensurabilă. Sau mai sunt veşnicele
discuţii de colţ de stradă, file de istorie creponată: regalitatea,
Antonescu, legionarii, comuniştii.
Vitae, magistra historia
c
o
n
t
r
e
j
o
u
r
Mirela VÎŢĂ