Basic HTML Version
|
27
CER SENIN
Nr. 2 (149)
2017
w w w . r o a f . r o
INTEGRITY – COMMITMENT – TENACITY
Amîndrăznit, întredouăzboruri, dupămulţi,
mulţi ani în care i-am fost martori şi admiratori
tăcuţi să îl abordăm, rugându-l sănepovestească
despre el. „
Nu vrei tu săo lăsămpemai târziu? La
pensionare?
” Greu de admis, dar se va produce
şi momentul ăsta. Nu am vrut, însă, să ratăm
ocazia, în anul în care la «
Borcea
» locul acela
binecuvântat de la margine de Dunăre, unde
îmbătătorulmiros al florii desalcâmşi al liliacului
se împleteşte într-un mod misterios cu mirosul
degazdeaviaţiears întruforţaj, locul desprecare
povestea în felul luiDoruDavidovici că „
este locul
încareunpilotplângededouăori:primadatăcând
estenumit şi adouaoarăcând trebuie săplece
” se
aniversează 65 de ani de când piloţi şi săgeţi de
dural veghează la liniştea cerului.
Este felul încareamîncercat să îl convingem
peGicăsănepovesteascădespreel, despreomul
GicăSTANCU
, amintindu-i că, într-unanume fel
este simbolul ştiut şi aproape nevăzut al Borcei
de azi. Vor fi, fără îndoială şi alţi semeni care se
vor identifica, până laemblematic, cufloareade
ciulin aşa cum au fost
Doru DAVIDOVICI
sau
Dorel LUCA
şi, de ce nu, pentru o efemeră clipă
atrecerii saleprinlume,
„Foozie”.
Pentrucănume
ca
Mălăescu, Şerbănoiu, Zăpârţan, Suciu,
Budiaci, Anechitei, Paneş, Semeon
sau
Truţă
sunt de mult în conştiinţa generaţiilor de piloţi
sau de simpli iubitori de aviaţie. Afirmăm asta
fără a comite în vreun fel o impietate faţă de
înaintaşi, faţădesutelesaumiiledeanonimi care
şi-au zidit trecerea prin lume zămislind zbor la
margine de Bărăgan.
A încerca să faci un portret unui om
caracterizatdemodestiepareundemersaproape
imposibil de înfăptuit. Uneori, însă, estenecesar
să încerci, cu reţinere şi cu teama că îi poţi strica
echilibrul, să te apropii de acel om şi să îi ceri,
cu smerenie, să îţi vorbească despre sine.
Ne-a chemat, Gică, să stăm de vorbă unde
altundeva decât acolo unde noi, pământenii
păşim cu un fel de evlavie şi cu respect,
în
sanctuarul
lui, al
pilotului de vânătoare
, la
celula de alarmă. De această dată la MK pentru
că, vremelnic, acolo îşi îndeplineştemisiuneade
luptă gruparea de MiG-21 LanceR de la Baza 86
Aeriană. Câţiva piloţi care aveau în faţă cafea cu
gust de aerodrom şi de mare vorbeau, în limba
piloţilor de aici sau de aiurea. Răzbat către noi
frânturi de fraze – noduri, picioare, G-uri şi
percepemcucoadaochiului curios, desenatecu
mâinile, traiectorii pepostde „capşi coechipier”,
„vânat şi vânător”…
Puneam întrebări banale. Eram precauţi în
faţa unui om căruia nu îi place să fie în lumina
reflectoarelor.Motivpentrucarenuamînregistrat
nimic, nu ne doream să devină un moment
„înscenat”.
Gicăzburasemaimult cudubla înziuaaceea,
avusese în cabina întâi piloţi tineri cărora le
desăvârşea pregătirea, aşa că l-am rugat să ne
povestească despre omul-instructor. Ne-a
destăinuit câtdemult îi placesădeamai departe
meşteşugul, despre cum fiecare elev-pilot are
propriul său mod de a învăţa. Astfel, trebuie să
îi pregătească pe fiecare în funcţie de perso
nalitate, să îi cunoască şi să îşi adaptezemetoda.
Deşi pilotajul însineeplinde tehnici şi procedee
strict respectate, deprindereazborului arepentru
fiecare un alt mister.
A recunoscut totuşi, cu o umbră de tristeţe,
că în pragmatismul ei, tânăra generaţie pierde
ceva din farmecul zborului pur, al depăşirii
limitelor sau al descoperirii altor limite. Atât ale
pilotului, dar şi ale avionului. Aşa cum făcuse el,
Gică, crescând alături de Davidovici sau Luca.
„
Prin pragmatism, prin tehnicizarea şi stan
dardizarea procedurilor pierde din poezie aviaţia
de vânătoare?
”, îndrăznim a întreba… Nu se
lansează în speculaţii personale, noţiunea de
câmpde luptămodernaevoluatextremderapid;
preferă să se refere la propria experienţă, la
propria evoluţie de la MiG-21 clasic unde şi-a
şlefuit pregătirea alături de Paneş, Dulman,
Porţan, Burhală şi a fost scos la simplăpeLanceR
de…Anastasof.
„
Familie?
”– am continuat. „
Da, în Bucureşti.
Fiicalafacultate.Nu, fărălegăturăcuarmata. Soţia
care a fost, uneori, şi mamă şi tată…
”. Răspunde
simplu, scurt, întrebărilor nepuse. Dumnealui?
Ajungeacasă înweekend.Darnudefiecaredată.
De exemplu, anul trecut a petrecut mai mult de
jumătate dinweekend-uri la datorie, în serviciul
de luptă sau ladiverse spectacoleaeriene în ţară
sau în străinătate. „
Atunci, cum de mai…?
” Ei,
zborul,
neşopteştecuochii lucind, zâmbindu-ne
complice de parcă eramdeja şi noi în lumea lui,
lăsându-se uşor în scaun şi punând capăt între
bării noastre înainte de a o rosti până la final.
ZBORUL!
A fost ceva greu de descris, trăiam senzaţia
că ne aflăm în prezenţa a ceva unic. Pentru că
fiecarepilot, atunci cândvorbeştedespreZBOR,
„arde” în propriul său fel.
„
Totuşi, sunteţiprintrepuţiniipiloţi români care
fac înaltă acrobaţie cu MiG-ul 21
”. Cu acelaşi
zâmbetcomplice, încuvintesimple,nepovesteşte
că acrobaţia aeriană face parte din programul
depregătireal fiecărui pilotdar căel amerspuţin
mai departe: şi-a depăşit, cu paşi mici şi cu
precauţia necesară legată de siguranţă, sub
supravegherea instructorilor, propriile limite. A
umblatmultprinEuropa, recunoaşte.Dar fiecare
misiune sau showaerianau însemnat pregătire,
aerodrom, zbor, repetiţii. A prezentat onorul
Forţelor Aeriene Române atunci când a purtat
cocarda tricoloră peste Champs-Elysee de ziua
Franţei; a arătat pasionaţilor ce înseamnă
LanceR-ul atunci când l-a prezentat în zbor la
mitinguri aerienedinMareaBritaniesauevoluând
sub un plafon extrem de jos peste lacurile din
Finlanda.Azburat înformaţiealăturidepartenerii
dinNATOlaSummitul deanul trecut dinPolonia
dar…„
amvăzutParisul îndoarpatruore
”nespune
cu umor hâtru.
Evită, nu cu diplomaţie ci cu realism, un
răspuns la întrebareadacăsimtecă lasăpecineva
în urma sa care să desăvârşească acrobaţia
aeriană. „
Lucrurile evoluează rapid, totul depinde
de resurse, de numărul său, de tipul avioanelor pe
care Forţele Aeriene le vor avea în înzestrare, de
misiuni. Ar fi, însă, păcat să se piardă plăcerea
zborului
”.
***
Avem,probabil,otendinţădeanurecunoaşte
valorile. Ne cinstim eroii numai după ce nu mai
sunt printre noi, când îi putem prinde într-o
fotografiecu luminăbună şi fărădrept la replică.
Dar când sunt lângă noi? E prea mult să ne
privim în ochi şi să spunem cu glas tare ceea ce
am cunoscut fiecare?
Fiecareavem, la locul demuncăsau încercul
de cunoştinţe, o persoană din specia asta rară a
celor care se dăruiesc complet. Care nu pleacă
acasă până nu rezolvă problema, care nu-şi
contabilizeazăorelepesteprogram.Oameni care
îşi sporesccunoştinţeleşi domeniul deexpertiză
an după an, cărora le strălucesc ochii când au
găsit Soluţia.
Şi, să recunoaştem, oamenii din jur au
atitudini paradoxale faţădeei: pede-oparteunii
îi admiră, îşi spun că nu ar putea finiciodată atât
de buni ca ei, pe de altă parte, alţii îi privesc cu
unamestecderespect-dispreţ, deteamăcăridică
preamult standardele. „
Dacăel stăzilnic labirou
10-12 ore, de ce aş face-o şi eu? Eu am o viaţă
personală, amcopii acasă
”. În loc să ne întrebăm
cine are dreptate, ar trebui mai degrabă să ne
dăm seama că nu e nicio dispută.
Că aceşti oameni, cu o motivaţie intrinsecă
pe care o înţelegem într-omăsurămai mică sau
maimare
purşi şisimplunuaudeales
, urmează
o chemare căreia nu vor şi nu pot să i se opună.
Iarnoi, ceilalţi, putemsă îi lăsămsăne inspire,
săprimimceeaceaudeoferit fărăsă lestânjenim
ritmul cu atitudini extreme: fie să împietrim de
admiraţie spunându-ne că nu vom putea fi
niciodată că ei, fie să lemicşorăm valoarea cău
tându-le defecte.
Şi am mai putea avea grijă de ei, căci firile
acestearuptedecelecotidienenecesitădemulte
ori ocrotire: în concentrarea lor, mai uită să ia o
pauză, să mănânce corect, să se îngrijească de
sănătate.
Spuneam că este greu să încerci a face un
portret; atunci, însă, când ai privilegiul de a sta
înpreajmaunor astfel deoameni, chiar şimartor
tăcut al puţinelor clipe încare îi vezi, simţi căeste
unactfiresca împărtăşi celordin jur ceeacesimţi,
ceea ce ai aflat, ceea ce îţi spun ei.
Comandorul Gheorghe
„
Gică
“
Stancu, instructorul
PROFESIONIŞTII