Unul dintre cei mai cunoscuţi generali din istoria Aeronauticii române, Emanoil Ionescu s-a născut la 17 martie 1893 în comuna Tâmpeni (azi Movileni, jud. Olt), în familia numeroasă a unui învăţător. Alegând aceeaşi meserie ca a tatălui, după satisfacerea stagiului militar într-un regiment de infanterie, a fost avansat plutonier în rezervă (1 septembrie 1915). A urmat apoi cursurile pentru rezervişti ale Şcolii de ofiţeri de infanterie, la terminarea cărora a fost avansat sublocotenent.
În anii Primului Război Mondial a fost încadrat în Regimentul 43 Infanterie. S-a înscris ca voluntar la Şcoala de aviaţie de la Botoşani şi a obţinut brevetul de pilot la 11 iulie 1918. După brevetare a fost repartizat la Grupul 4 Aviaţie.
În primăvara anului 1919, când armata comunistă maghiară a atacat România, locotenentul Emanoil Ionescu a cerut să fie încadrat la Grupul 5 Aviaţie de la Sibiu, subunitate aeriană pusă la dispoziţia generalului Gheorghe Mărdărescu, comandant al trupelor române din Transilvania. Pe parcursul lunilor aprilie-iunie 1919 a executat mai multe misiuni de luptă (obţinerea de informaţii şi bombardarea unor obiective inamice), la bordul unor avioane de tipul Sopwith Struter .
A fost avansat căpitan la 1 aprilie 1920 şi numit comandant de escadrilă, iar în anul următor a fost avansat, la excepţional, maior şi pus la comanda unui grup aeronautic. Din 1925 până în 1937 a zburat intens şi a devenit cunoscut opiniei publice în urma „Raidului României Mari” (3700 km în 11 ore, cu o escală), realizat împreună cu Traian Burduloiu în 1927. Nu a neglijat nici perfecţionarea ca ofiţer şi comandant, urmând, în anii 1927-1929 Şcoala Superioară de Război. La 1 aprilie 1937 a preluat comanda Flotilei 3 Aviaţie (Galaţi), având gradul de căpitan-comandor. O jumătate de an mai târziu, la 1 octombrie, a fost avansat, la excepţional, comandor. În 1941, când România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, a comandat aviaţia repartizată Armatei 4 române, având gradul de general de escadră aeriană. În următorii doi ani a deţinut funcţii importante în sistemul de învăţământ aeronautic, iar în septembrie 1943 a devenit comandantul Corpului 1 Aerian, singura mare unitate a aeronauticii române aflată pe Frontul de Răsărit. După 23 august 1944 a continuat să comande aeronautica română aflată în linia întâi pe Frontul din Transilvania, din Ungaria şi din Cehoslovacia. La 10 martie i-a predat funcţia generalului de escadră aeriană Traian Burduloiu şi a revenit la Bucureşti, unde fusese numit subsecretar de stat al Aerului.
A trecut în rezervă la 1 ianuarie 1948; un an şi jumătate mai târziu, iar la 13 iulie 1949, a decedat.
În amintirea sa, Flotila 71 Aeriană îi poartă numele.
