În ceea ce priveşte radiolocaţia, anii 1950-1955 au fost decisivi pentru înfiinţarea acestei noi arme. La 17 martie 1950, în urma unui ordin al M.St.M., s-au înfiinţat două batalioane de pândă teritorială, care veneau să întărească Regimentul de Pândă Radio (P.R.) existent deja: B.1 Pândă Teritorială (P.T.) Bucureşti-Cotroceni şi B.2 P.T. (iniţial la Bucureşti-Iasmin, ulterior mutat la Cluj).

Începând cu 1 iulie 1950, cele trei batalioane ale R.P.Radio au suferit următoarele transformări: B.1 a devenit B.10 P.R. (Timişoara); B.2 a devenit B.11 P.R. (Orşova); B.3 a devenit B.12 P.R. (Constanţa). De asemenea, la aceeaşi dată s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie Pândă Radio în cazarma de la Bucureşti-Iasmin. În sfârşit, la 1 noiembrie 1950, s-a înfiinţat B.3 P.T., dislocat la Alba Iulia.

La 30 noiembrie 1950, toate aceste unităţi au fost transformate într-un organism superior: Serviciul de Observare, Informare şi Legături Aeriene (O.I.L.A.). După înfiinţarea O.I.L.A., cele şase batalioane de pândă au devenit independente şi au fost subordonate direct Comandamentului Apărării Antiaeriene a Terito­riului. Din nou, denumirile batalioanelor au suferit modificări: B.1 a devenit B.587 Independent O.I.L.A. (Bucureşti); B.2 a devenit B.475 Independent O.I.L.A. (Cluj); B.3 a devenit B.329 Independent O.I.L.A. (Bacău); B.10 a devenit B.548 Independent Radio O.I.L.A. (Timişoara); B.11 a devenit B.423 Independent Radio O.I.L.A. (Orşova); B.12 a devenit B.352 Independent Radio O.I.L.A. (Constanţa);

Ca şi mai înainte, batalioanele transmiteau informaţii obţinute vizual către centru prin reţeaua telefonică permanentă sau prin radio. În subordinea acestor şase batalioane independente, se aflau, în 1951, 492 de posturi de observare.

Primele staţii intrate în înzestrarea Armatei Române după al Doilea Război Mondial au fost un radiolocator canadian de tipul SCR-527A, destinat colaborării cu aviaţia civilă, şi un radiolocator de fabricaţie engleză, de tipul AN-TPS-3, destinat colaborării cu artileria antiaeriană. În 1952, au fost înfiinţate şi au intrat în serviciu, în cadrul batalioanelor radio O.I.L.A., primele subunităţi radiotehnice, care urmau să fie înzestrate cu staţii P-20 şi P-3A.

La 15 mai 1952, M.St.M. a ordonat ca batalioanele independente radio O.I.L.A. să fie transformate în regimente. Au apărut astfel R.269 (Timişoara), R.181 (Craiova) şi R.110 (Constanţa). Acestea vor redeveni batalioane independente în 1954.

Staţiile P-8 (unele cu A.Z.P.-8) au intrat în înzestrare în 1954. Pe lângă subunităţile radiotehnice existente deja la Ciacova (zona Timişoara), Vânju Mare (zona Turnu Severin), Palas (zona Constanţa), au mai apărut încă zece subunităţi: la Oraviţa, Târgu-Jiu, Mediaş, Alexandria, Roşiorii de Vede, Tecuci, Chinteni, Băişoara, Hălchiu şi Cuza-Vodă. Tot în 1954, s-au înfiinţat subunităţi radiotehnice pe aerodromurile militare de la Timişoara şi Bucureşti. În plus, mai existau şase subunităţi sovietice de radiolocaţie, stabilite pe aerodromurile de la Roşiorii de Vede, Otopeni, Alexeni, Boboc, Feteşti, Mihail Kogălniceanu. Tot în 1954, au fost instalate, la staţiile de radiolocaţie, sisteme de recunoaştere a avioanelor de vânătoare proprii, de tip N.R.Z.-1 (pe avioane exista, de asemenea, aparatură de răspuns).

Prin Ordinul Ministerului Forţelor Armate nr. 74 din 25 iulie 1955, s-au înfiinţat Trupele Radiotehnice, având următoarea compunere: R.101 Radiotehnic (Bucureşti); B.548 Radiotehnic Independent (Timişoara); B.423 Radiotehnic Independent (Craiova); B.475 Radiotehnic Independent (Cluj); B.329 Radiotehnic Independent (Roman); Centrul de Instrucţie Radiotehnică (Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, km 32); Şcoala Militară de Ofiţeri de Radiolocaţie. În urma înfiinţării Trupelor Radiotehnice, sistemul O.I.L.A. s-a desfiinţat.

CONSACRAREA AVIATORILOR NENAVIGANȚI – NAVIGATORII

Zborurile aviaţiei militare reactive române începuseră deja să se desfăşoare sub control radar, ceea ce a dus la creşterea siguranţei zborului. Tot cu ajutorul staţiilor de radiolocaţie, avioanele militare româneşti erau dirijate la interceptare. A apărut astfel necesitatea specializării unei noi categorii de personal de aviaţie – navigatorii de sol –, cu misiunea de a dirija la interceptare avioanele de vânătoare. Aceştia au preluat ulterior şi responsabilitatea controlului traficului aerian militar şi a coordonării cu zborurile aviaţiei civile.

Astfel, la 28 octombrie 1952, a avut loc prima interceptare de noapte a unei ţinte reale din istoria aviaţiei reactive române. Un avion Iak-23 de pe aerodromul Ianca, pilotat de maiorul Dumitru Balaur, a decolat în căutarea unui avion sovietic care testa capacitatea de ripostă a uni­tăţilor care apărau spaţiul aerian românesc. Cu ajutorul echipei de dirijare din punctul de comandă, condusă de maiorul Mihai Căciulă, aparatul sovietic a fost interceptat.

În concluzie, amplasarea unităţilor de aviaţie, artilerie antiaeriană şi pândă radio (ulterior, de radiolocaţie) s-a făcut în conformitate cu interesele strategice ale Moscovei şi cu evoluţia situaţiei politico-militare din zona Balcanilor. S-a creat astfel un aliniament defensiv alcătuit din regimente de vânătoare, baterii de calibru mediu şi mic de artilerie antieriană şi posturi de monitorizare a spaţiului aerian, cu centrul de greutate în sudul României. În situaţia în care s-ar fi declanşat un război cu Occiden­tul, avioanele D.97 aveau misiunea de a se ridica împotriva aparatelor inamice care ar fi încălcat spaţiul aerian românesc, venind din Italia sau Iugoslavia, cele ale D.66 interceptau eventualele atacuri ale unor avioane care s-ar fi ridicat din Grecia, iar cele ale D.23 se opuneau unor eventuale atacuri aeriene declanşate din Turcia.