La 1 mai 1977, Comandamentul Aviaţiei Militare (C.Av.M.) a ieşit din compunerea C.A.A.T., devenind o structură de sine stătătoare. Era formată din unităţile de aviaţie şi de paraşutişti. Primul comandant al C.Av.M. a fost gl.mr. Aurel Niculescu, înlocuit la comandă, în vara aceluiaşi an, de gl.mr. Gheorghe Zărnescu.
C.Av.M. avea în responsablitate elaborarea concepţiei de organizare, instruire şi întrebuinţare în luptă a aviaţiei militare, planificarea şi coordonarea zborurilor în spaţiul aerian românesc, pregătirea personalului de aviaţie. În subordinea C.Av.M. au intrat: patru regimente de aviaţie de vânătoare şi două de vânătoare-bmbardament; unităţile şi subunităţile de elicoptere; regimentul de transport aerian şi Fl.50; două escadrile de cercetare aeriană; R.70 Geniu-aeronautic; R.60 Deservire pistă; B.161 Pază aerodrom; Depozitele de materiale 265, 271, 284 şi 295; Baza de reparaţii a aviaţiei; Centrul Medical Aeronautic; Laboratorul chimic; Centrul de Instrucţie al Aviaţiei; Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“; Şcoala de Maiştri Militari de Aviaţie „Traian Vuia“.
La 30 iulie 1978, s-a înfiinţat D.70 Av., cu comandamentul la Otopeni. Avea în subordine două regimente de vânătoare-bombardament (de la Ianca şi Craiova) şi două escadrile de cercetare (31 şi 38). Acestora li s-a adăugat, în 1982, prima unitate de aviaţie înfiinţată în Transilvania după al Doilea Război Mondial, Esc.48 V., cu aerodromul la Câmpia Turzii. De asemenea, în compunerea marii unităţi de la Otopeni intrau şi R.58, 59 şi 94 Elicoptere. La momentul înfiinţării D.70, Aviaţia Militară Română avea în înzestrare 797 de aeronave, astfel: 259 MiG-21, 19 MiG-17, 142 MiG-15, 10 Il-28, 3 An-30, 6 An-26, 11 An-24, 2 Il-18, 1 Il-14, 4 B.N.2 Islander, 1 Boeing 707, 47 Aero L-29, 29 IAR-823, 5 IAR-822, 16 An-2, 25 Mi-8, 18 IAR-330 şi 94 IAR-316B. Personalul navigant cuprindea 825 de piloţi, 59 de navigatori, 21 de mecanici de bord, 7 radiotelegrafişti de bord şi 3 candidaţi-cosmonauţi, în vreme ce personalul nenavigant se apropia de o mie de specialişti. Dintre cei 825 de piloţi, 270 aveau clasa I la clasificare.
Dacă în 1962 s-au format primele escadrile de elicoptere, iar în 1965, primul regiment (R.94 El. cu baza la Alexeni), această specialitate a aviaţiei a început să se dezvolte masiv la jumătatea anilor 1970, după ce industria românească aeronautică a început să fabrice sub licenţă elicopterele IAR-316B (Alouette III) şi IAR-330 (Puma). Până la sfârşitul anilor 1980, se vor înfiinţa şase regimente de elicoptere, astfel: R.58 (Sibiu); R.59 (Tuzla); R.60 (Tecuci); R.61 (Boteni); R.73 (Caransebeş); R.94 (Alexeni). În afară de acestea, mai exista o escadrilă de elicoptere dislocată pe aerodromul militar de la Someşeni. Regimentele aveau o înzestrare mixtă: IAR-330 şi IAR-316. La unitatea de la Alexeni, se mai aflau în înzestrare şi aparate de tipul Mi-8, produse în Uniunea Sovietică. În sfârşit, elicoptere se mai aflau şi în înzestrarea R.99 Tp. de la Otopeni.
Elicopterele, în special tipul IAR-330, au sporit mobilitatea trupelor, în conformitate cu cerinţele războiului modern. Ele s-au dovedit apte pentru misiuni de transport şi desant, sprijin cu foc, cercetare şi salvare. În anul 1976, ca urmare a demersuriilor conducerii Aviaţiei Militare şi a lobby-ului făcut de Nicu Ceauşescu (absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ de la Boboc-Buzău), a fost aprobată noua uniformă de culoare albastră şi noul tip de insignă ce revine la forma pajurii regale din perioada Ferdinand şi Mihai I, dar cu aplicarea stemei R.S.R.
În ceea ce priveşte structura superioară de conducere a C.Av.M., acesta avea, la 21 septembrie 1978, următoarea echipă de comandă: gl.mr. Gheorghe Zărnescu (comandant); gl.mr. Gheorghe Ionescu (şef de stat major); gl.mr. Dumitru Balaur (locţiitor pentru pregătirea de luptă şi învăţământ); gl.mr. Grigore Baştan (locţiitor pentru desant); gl.mr. Gheorghe Catană (locţiitor pentru servicii).
La 5 mai 1987, a intrat în înzestrare avionul reactiv fără pilot VR-3. A fost repartizat Esc.143 Cercetare fără Pilot, subunitate aflată pe aerodromul Mihail Kogălniceanu. Escadrila era alcătuită din douăsprezece avioane fără pilot, existând în exploatare două variante de VR-3, una de cercetare foto şi una de cercetare video.
Pe lângă aviaţia militară, în subordinea C.Av.M. s-au aflat şi paraşutiştii (de la 1 mai 1977), redenumit din iunie 1980 R.60 Pşt. „Băneasa-Otopeni“.
În 1980, în acelaşi timp cu înfiinţarea a încă două comandamente de armată (în subordinea Marelui Stat Major se aflau acum patru armate), au fost înfiinţate încă trei regimente de paraşutişti. Astfel, trupele de paraşutişti se compuneau din: R.56 (garnizoana Caracal, destinat Armatei 3; comandant lt.col. Dan Gabor); R.60 „Băneasa-Otopeni“ (garnizoana Buzău, destinat Armatei 2; comandant col. Achim Alstani); R.62 (garnizoana Câmpia Turzii, destinat Armatei 4; comandant lt.col. Alexandru Plăieşu); R.64 (garnizoana Titu, destinat Armatei 1; comandant lt.col. Tănase Niculescu). Aşadar fiecare unitate de paraşutişti se afla în apropierea unui aerodrom militar, pentru a fi uşurate instruirea pe timp de pace şi plecarea rapidă în misiuni pe timp de război. Trupele de paraşutişti erau considerate trupe cu destinaţie specială, capabile să execute lovituri prin surprindere şi la distanţe mari. Erau antrenate să acţioneze atât în colaborare cu unităţile şi marile unităţi ale Armatei Române, cât şi independent. Înzestrarea trupelor de paraşutişti cuprindea pistoale-mitralieră, puşti-mitralieră şi mitraliere, aruncătoare de grenade AG-9, arunătoare de 82 mm, instalaţii de lansare a rachetelor antitanc dirijate, autostaţii şi staţii radio, centrale telefonice, telefoane de campanie şi radiotelefoane, autospeciale de decontaminare chimică şi radioactivă, aparatură genistică şi tehnică auto. Paraşutele din dotarea acestor unităţi erau de tipul B.G.-7M şi B.G.-3M, fabricate în România. Salturile s-au realizat cu aeronave militare de tipul An-2, An-24, An-26 şi Mi-8.
