În zorii aeronauticii, mulţi români au fost interesaţi de dezvoltarea aviaţiei. Preocupările lor au fost diverse (aerostate, planoare, avioane, hidroavioane, elicoptere, avioane cu reacţie), unii dintre ei având realizări remarcabile.

Constantin Bălăceanu-Stolnici (1849-1934) a participat ca voluntar la Războiul de Independenţă a României (1877-1878). Începând cu 1890, a fost un pasionat constructor de machete zburătoare şi a corespondat cu cei mai cunoscuţi pionieri ai aviaţiei mondiale de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Otto Lilienthal, Clement Ader şi Octav Chanute. Din anul 1896, face experimente cu modele de planoare, construite după proiecte proprii. Aparatele au fost încercate pe dealul din apropierea moşiei Stolnici, din judeţul Argeş. Între 1896 şi 1906, a experimentat cu succes mai multe astfel de aparate, cel mai mare având anvergura de 3 metri.

Ion Romanescu (1895-1918) a construit primul său planor în 1908, când era elev la un liceu din Craiova. Cu acesta a efectuat teste la hipodromul din localitate, devenind cel mai tânăr pilot de planoare din lume. În 1911, Romanescu a construit un planor demontabil, cu care a făcut lansări reuşite de pe faleza staţiunii Movila (Eforie-Sud). La sfârşitul anului 1912, a început construcţia unui planor biplan, cu aripile inegale, pe care nu l-a finalizat. Până în 1913, a mai construit şi zburat cu încă patru planoare. În 1913, a construit al cincilea planor, cu care, tractat de un automobil, a făcut mai multe zboruri. La 18 ani, a plecat în Franţa pentru studii. În timpul Primului Război Mondial, s-a înrolat ca voluntar în aviaţia militară franceză. A murit în noiembrie 1918, într-o luptă aeriană, cu doar câteva zile înainte ca Germania să semneze armistiţiul.

Rodrig Goliescu a fost preocupat de aeronautică din tinereţe. Între 1908 şi 1909, a proiectat un aparat pe care l-a denumit „Avioplan“. Apoi a construit, în 1909, „Avioplanul Goliescu nr. 2“, la care a aplicat numai parţial concepţia iniţială. Astfel, aparatul nu mai avea fuzelaj tubular, ci semicircular, din care porneau aripile curbate la intrados. Construit la Juvissy, aparatul a fost studiat de o comisie a Aero-Clubului Francez, primind avizul pentru zbor. Goliescu a încercat avioplanul în primăvara lui 1910, reuşind un zbor la peste 50 de metri înălţime.

În anul 1909, Corneliu Marinescu a proiectat şi început construcţia unui aeroplan conceput special în scopuri militare. Aparatul, un monoplan tractor cu anvergura de 9,20 m, lungimea de 8,35 m şi înălţimea de 3,20 m, era prevăzut cu trei locuri, două în fuzelaj, pentru pilot şi observator, şi al treilea, sub fuzelaj, pentru cineva „care lezne poate azvârli o bombă asupra trupelor inamice“. Aeroplanul militar „Lăcusta“ a fost încercat în 1911.

Ion Paulat, mecanic-şef îmbarcat pe vaporul „Turnu Severin“, a fost preocupat de hidroaviaţie. Astfel, în anii 1910-1911, a lucrat la două prototipuri de hidroavioane, unul biplan şi unul monoplan. Cel dintâi construit a fost o „maşină-barcă zburătoare“ în 1911, despre care se spunea că „această construcţie a unui nou tip de maşină zburătoare marchează un nou progres în aviaţie şi va conduce în mod sigur la rezultate extraordinare“. Ion Paulat a construit apoi un monoplan cu un singur loc monomotor, pe care l-a început în octombrie 1911 şi finalizat în mai 1912.

Ion Stroescu, profesor din Râmnicu Sărat, în perioada interbelică a fost primul român specialist în aerodinamică. Cercetător de excepţie, autor a peste 150 de lucrări ştiinţifice şi brevete, a proiectat în anul 1910 un avion pe care l-a numit „Aeroplanul România“, obţinând brevetul cu nr. 2038 din 24 martie 1910, acordat de Ministerul Industriei şi Comerţului. Preocupat de ideea zborului rapid, adoptă soluţia reducerii dimensiunii aripilor, a armamentului instalat la bordul avioanelor şi a motoarelor reactive (între 1914 şi 1915, proiectează un avion militar de vânătoare, apoi, în 1917, un bireactor). A construit suflerii aerodinamice (tunel aerodinamic): în anul 1926, în sala de gimnastică a liceului din oraşul Râmnicu Sărat; în anul 1930, împreună cu profesorul universitar dr. inginer Elie Carafoli, la Şcoala Politehnică din Bucureşti (care există şi astăzi modernizat); iar între anii 1946 şi 1948, la Universitatea Sorbona din Paris.