GHEORGHE BĂNCIULESCU

primul pilot din lume care a zburat cu picioarele amputate

A fost primul aviator din lume care a zburat cu ambele picioare amputate. S-a născut la Iaşi, la 28 decembrie 1898, într-o familie cu tradiţii militare (tatăl era ofiţer de infanterie). A urmat Liceul Fiilor de Militari din Iaşi, apoi Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Şi-a început cariera de ofiţer în momentul în care România a intrat în Primul Război Mondial. A luat parte la luptele de pe Valea Jiului (1916) şi la cele de la Nămoloasa şi Mărăşeşti (1917).

A obţinut brevetul de aviator în anul 1919 şi în anii următori a început să se remarce ca fiind unul dintre cei mai talentaţi zburători români. Recunoscându-i-se meritele, a fost desemnat să facă parte din comisia tehnică română care s-a aflat la Paris, în anii 1924-1925, pentru studiul şi achiziţia de material volant pentru aviaţia militară.

La 12 septembrie 1926, în timpul unui raid Paris – Bucureşti, pe care l-a executat împreună cu mecanicul Ion Stoica, avionul Potez la bordul căruia se aflau cei doi s-a ciocnit de un vârf de munte în regiunea oraşului Rymarov din Cehoslovacia. Mecanicul şi-a pierdut viaţa, în vreme ce Gheorghe Bănciulescu a supravieţuit, dar i s-au amputat ambele picioare de la jumătatea tibiei.

Doi ani mai târziu, maiorul Bănciulescu a uimit întreaga societate românească, redevenind zburător. A fost primul aviator care a pilotat cu proteze la ambele picioare, înaintea englezului Douglas Bader şi rusului Aleksei Maresiev. A continuat să realizeze raiduri aeriene internaţionale, de multe ori zburând în echipaj cu principele George Valentin Bibescu, preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale.

În 1935, în timpul unui raid pe tărâm african, a fost atins de febra tropicală şi a decedat la Cairo (12 aprilie).

VICTOR ANASTASIU – întemeietorul medicinii aeronautice române

S-a născut la 5 octombrie 1886 la Huşi. În 1911, a absolvit Institutul Medico-Militar din Bucureşti şi fost avansat sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 35 Infanterie „Matei Basarab“. În 1913, a participat la campania din Bulgaria ca medic-şef al Diviziei 2 Cavalerie.

A venit în contact cu aviaţia în toamna anului 1914, când a fost numit medic în cadrul Regimentului 1 Geniu. La început a zburat ca pasager, apoi a urmat cursurile Şcolii Militare de Pilotaj, obţinând, la 3 martie 1916, brevetul de pilot nr. 82 (era al doilea medic din lume care devenise aviator).

În anii Primului Război Mondial, căpitanul Anastasiu a făcut parte din Corpul de Aviaţie şi a îndeplinit misiuni de luptă, în timpul cărora a fost rănit în două rânduri; de asemenea, a rămas fidel primei sale vocaţii şi a organizat serviciul medical aeronautic.

După război, a devenit şeful Centrului Medical Aeronautic (înfiinţat în 1920) pe care l-a condus până în 1939, când a trecut în rezervă cu gradul de colonel. A fost avansat general de brigadă în rezervă la 8 iunie 1940.

În toamna anului 1941, când România se afla în război cu Uniunea Sovietică, a fost rechemat din rezervă pentru câteva luni şi a condus un spital din „zona interioară“.

A decedat în 1972.

ION BUNGESCU – inventatorul

În pofida greutăţilor materiale cu care se confrunta industria românească, au început să apară şi să fie încurajate de conducerea armatei preocupările pentru crearea sau perfecţionarea tehnicii de luptă. Un exemplu în acest sens îl constituie activitatea desfăşurată de către ofiţerul inventator Ion Bungescu.

 Acesta a realizat, în 1925, primul aparat central de tragere, deschizând seria unor strălucite invenţii pe această linie, unele în premieră mondială. Acestea aveau să conducă la o rapidă evoluţie a artileriei antiaeriene sub aspectul conducerii şi preciziei focului. Aparatul construit în 1925 avea să fie introdus în serviciu în anul 1926, intrând în dotarea bateriilor de artilerie antiaeriană înzestrate cu tunuri de calibru 76,2 mm cehoslovace.

Seria realizărilor căpitanului Bungescu va continua cu un al doilea model, perfecţionat, care va fi introdus în înzestrarea artileriei antiaeriene în anul 1928. A urmat, în anul 1935, cel de-al treilea model, cunoscut sub denumirea de „aparat central simplificat“, pentru ca, în toamna anului 1938, să apară aparatul central „Maior Bungescu“, sub formă de prototip, omologat în anul 1939. Acest aparat, în variantele menţionate mai sus, a fost utilizat în artileria antiaeriană din anul 1936 până după al Doilea Război Mondial, când performanţele avioanelor cu reacţie au dus la scoaterea lui din dotare.

Valoarea realizării inventatorului român consta mai ales în aceea că permitea, în anii 1926-1928, executarea în România a tragerilor indirecte, centralizate cu noul aparat, a cărui funcţionare se baza pe metoda geometrică de calcul. Pe timpul tragerilor, toate măsurătorile şi calculele se efectuau de către aparatul central de tragere, care, prin teleindicaţie, transmitea continuu la tunuri elementele de tragere – unghi de înclinare, azimut, distanţă, focos – ochirea executându-se astfel indirect. Aparatul rezolva problema întâlnirii proiectilului cu ţinta în ipoteza fundamentală.