După apariţia aviaţiei pe câmpul de luptă, în Războiul Italo-Turc din 1911–1912 şi cel din Balcani din 1912–1913, în misiuni de cercetare şi bombardare a trupelor, problema combaterii de la sol a mijloacelor de atac aerian s-a rezolvat în majoritatea ţărilor din Europa prin adaptarea tunurilor terestre pentru trageri antiaeriene. Iminenţa intrării României în război, ca şi evoluţia întrebuinţării aviaţiei în acţiuni militare au făcut ca, în pas cu preocupările existente în armatele altor state din Europa, specialiştii militari români să înceapă studiul posibilităţilor de realizare prin forţe proprii a unor mijloace de apărare a obiectivelor, trupelor şi populaţiei împotriva loviturilor din aer.

Printre măsurile stabilite în documentele de concepţie elaborate la nivelul Marelui Stat Major în cursul anului 1914, s-au numărat şi cele privitoare la apărarea antiaeriană. Astfel, la 22 decembrie 1914, s-a încheiat un contract cu firma italiană „Vickersterni Spezia“ pentru importul a patru tunuri antiaeriene de 75 mm tip „Deport“. Din cauza războiului, tunurile au fost expediate abia la 9 iulie 1916 şi primite de Armata Română la începutul lunii august a aceluiaşi an.

Specialiştii militari români au încercat să prevină lipsa acestor mijloace prin întrebuinţarea unor tunuri terestre pentru misiuni antiaeriene. Astfel, pentru executarea modificărilor la tunurile de 75 mm model 1880, misiunea a fost încredinţată Arsenalului Armatei, iar pentru cele de 57 mm, colonelului Ştefan Burileanu şi colonelului Gabriel Negrei.

Odată găsită soluţia pentru asigurarea armatei cu tunuri antiaeriene, Marele Stat Major a luat măsuri ca în „Planul de mobilizare a armatei pentru perioada 1916-1917“, intrat în vigoare la 1 martie 1916, să fie cuprinse structura organizatorică a apărării antiaeriene şi efectivele necesare. Totodată, în conţinutul aceluiaşi plan a fost înscris şi încadrat cu ofiţeri şi trupe „Serviciul Apărării Capitalei Contra Aeroplanelor“, prima structură organizatorică de profil din Armata Română.