După marea conflagraţie a secolului XX, Aeronautica Militară Română a înregistrat un regres simţitor. Conform Convenţiei de Armistiţiu, şi instituţiile militare de învăţământ aeronautic au fost restructurate şi reorganizate, iar unele chiar desfiinţate şi rechiziţionate, urmând tendinţa generală de destructurare a Armatei Române. În perioada 1945-1960, au fost dese restructurări, şcolile aeronautice funcţionând la Buzău, Mediaş, Sibiu, Bucureşti, Tecuci, Focşani şi Ziliştea-Boboc.
Decretul Lege nr. 1909 din 1946, prevedea ca singurul centru de instrucţie al Aviaţiei Romane să fie cel de la Mediaş, cu detaşamente de zbor la Clinceni şi Buzău. Ulterior, în baza Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 356 din 4 septembrie 1953, şcolile de aviaţie s-au concentrat treptat la Ziliştea-Boboc, începând cu anul 1956, primind numele de Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu“. Zborul se desfăşura, de regulă, între lunile mai şi septembrie pe aerodromul Boboc, la Buzău, Focşani şi Tecuci. Conţinutul şi forma procesului de instruire în zbor şi la sol, în instituţia buzoiană de învăţământ, a viitorilor piloţi, tehnicieni, navigatori de bord, controlori de trafic aerian şi de sol sau meteorology au cunoscut schimbări radicale în strânsă legătură cu intrarea în înzestrare a primelor avioane cu reacţie, elicoptere sau avioane de transport moderne.
Iniţial, sistemul de formare şi perfecţionare a pregătirii personalului de artilerie antiaeriană a fost concentrat într-o singură instituţie militară – Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene –, prin integrarea la Bucureşti a Centrului de instrucţie al apărării contra aeronavelor cu Şcolile militare de ofiţeri şi subofiţeri activi, înfiinţate la 10 decembrie 1939.
Pregătirea prin cursuri a radiolocatoriştilor a început în anul 1941 în Centrul de Instrucţie Pândari Radio din Bucureşti, care în anul 1950 s-a numit Centrul de Instrucţie Pândă Aeriană. Structurile de învăţământ şi instrucţie care au susţinut transformarea şi modernizarea radiolocaţiei s-au conturat în anul 1952, prin înfiinţarea Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Radiolocaţie de la Sibiu, şcoală care a fost mutată ulterior la Braşov, în anul 1960. La 6 noiembrie 1959, a luat fiinţă Şcoala Militară de Subofiţeri de Radiolocaţie, care funcţiona pe lângă şcoala militară de ofiţeri radiolocatorişti.
În aceste şcoli aeronautice, a crescut masiv ponderea elementului muncitoresc-ţărănesc, pentru a schimba compoziţia socială a personalului militar, în paralel cu desfăşurarea unei puternice activităţi de îndoctrinare ideologică comunistă. Consilierii politici sovietici din şcoli şi-au făcut simţită influenţa până la plecarea lor din instituţii, în anul 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice din România. Martori oculari de la Ziliştea-Boboc, povestesc că militarii ruşi şi familiile lor, ce locuiau chiar pe aerodromul Boboc, au plecat cu lacrimi în ochi, regretând viaţa frumoasă dusă în această şcoală militară şi prietenia sinceră, umană, a aviatorilor români.
Structura planurilor de învăţământ ale şcolilor celor trei arme urmărea racordarea permanentă la succesele aeronautice naţionale şi internaţionale, dincolo de învăţământul politic desfăşurându-se un proces educaţional consistent pentru pregătirea militară generală, tactică şi de specialitate, impus de necesitatea exploatării corecte a noii tehnicii militare existente în unităţile operative. Promoţiile de absolvenţi au împrospătat masiv unităţile existente, precum şi pe cele care s-au înfiinţat ulterior, constituind fondul principal de cadre al Aviaţiei Române, mulţi fiind la comanda unor mari unităţi şi unităţi militare aeronautice.
Anticipând intrarea cu adevărat în era supersonicii, în care avionul MiG-21 a fost un adevărat deschizător de drumuri, la data de 31 decembrie 1961, Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ şi-a luat denumirea de Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu“, mărindu-şi durata de şcolarizare de la 3 la 4 ani (până în anul 1968, când revine la durata de 3 ani, dar, din 1980, durata de şcolarizare se reia pentru 4 ani la specialitatea naviganţi), cu noi planuri de învăţământ, în care a crescut ponderea disciplinelor cu profil politehnic, fiind introduse noţiuni de aerodinamică, viteze transonice şi supersonice, concepându-se noi manuale, cursuri, documentare, regulamente, metodologii şi cursuri de pregătire pentru luptă şi zbor, formându-se noi laboratoare dotate cu material didactic specific. Din anul 1980, Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ s-a reorganizat pe grupuri de aviaţie-şcoală, dislocate la Focşani, Buzău şi Boboc, având o comandă unică.
În anul 1971, a luat fiinţă, la Boboc-Buzău, Şcoala Superioară de Aeronautică Civilă, care a funcţionat doi ani şi apoi a fuzionat cu şcoala militară de ofiţeri activi din care se desprinsese, aproape tot personalul de conducere, administrativ sau navigant al Aviaţiei Civile române de astăzi provenind din şcoala de aviaţie buzoiană. Dintre primele avioane de antrenament folosite în pregătirea piloţilor civili au fost IAR-818 şi, începând cu anul 1973, Zlin-526F, avioane în dublă comandă, pe care se făcea botezul zborului. Şcoala civilă de aviaţie a funcţionat la Boboc până în anul 1993, acolo formându-se atât personal navigant, cât şi nenavigant (controlori de trafic aerian).
În toamna anului 1960, au fuzionat Şcoala Militară de Artilerie Antiaeriană Braşov şi Şcoala Militară de Radiolocaţie Bucureşti, înfiinţându-se Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie, cu denumirea de „Leontin Sălăjan“.
Prin ordinul C.L.1778 din 2 iulie 1960, s-a înfiinţat Şcoala Militară de Subofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie prin contopirea celor două şcoli de profil, iar după reînfiinţarea corpului maiştrilor militari în acelaşi an, aceasta devine Şcoala Militară de Maiştri Militari de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie – Braşov.
Şcolile militare de la Ziliştea-Boboc şi Braşov şi-au lărgit permanent logistica didactică prin punerea în funcţiune a unor noi spaţii de instruire (săli de clasă, laboratoare, simulatoare, parcuri tehnice şi naturale), prin participarea la manifestări culturale (au fost înfiinţate tipografii şi fondate reviste primul muzeu al aviaţiei militare române în anul şcolar 1982-1983 la Boboc, nucleul actualului Muzeu Naţional al Aviaţiei Române, aflat acum la Bucureşti, cu aeronavele exponate exterioare ale muzeului şcolii, spaţii de ceremonii, ansambluri monumentale sau sportive, panoplii de marmură cu liste ale şefilor de promoţie, galerii ale comandanţilor de unităţi şi cadrelor didactice).
Destinul şcolilor de aviaţie a fost legat şi de aviatorii altor ţări prin pregătirea, din septembrie 1980 până în august 1984, a 40 de piloţi şi 57 de nenaviganţi (în două serii consecutive pentru fiecare specialitate în parte) pentru Zimbabwe, Somalia şi Madagascar.
Nu trebuie uitat nici sprijinul umanitar dat la nevoie gazdelor lor primitoare şi binevoitoare din Bucureşti şi judeţele Buzău, Prahova sau Braşov. Astfel, în anii 1945-1946, tinerii militari au efectuat mii de ore de muncă pentru înlăturarea dărâmăturilor cauzate de luptele şi bombardamentele din aceste oraşe, sau pentru combaterea inundaţiilor din anul 1970, sau în anul 1977, când elevii şi cadrele militare au ajutat la înlăturarea efectelor devastatorului cutremur din 4 martie timp de patru zile, aşa cum o făcuseră şi în anul 1940.
