Zborul a fost, este şi va fi întotdeauna pentru om o chemare a înaltului nemărginit şi etern, o dorinţă de cucerire a văzduhului, născută odată cu el. De la dorinţă şi până la realitate a trebuit să treacă, însă, mult timp. Despre această dorinţă, ce l-a mistuit pe om ca un foc nestins din timpuri imemoriale, ne vorbesc mituri şi legende, care au supravieţuit curgerii timpului şi au ajuns până la noi pe calea plăsmuirilor umane şi înscrisurilor în felurite alte forme (în mitologia greacă: Pegas – calul înaripat, Icar – fiul lui Dedal; în cea persană, regele Kaj Kaoos şi vulturii tronului; sau, în cea traco-elenă – Alexandru cel Mare şi păsările mitice, denumite grifoni).
În ţara noastră, sunt binecunoscute poveştile despre Greuceanu, legenda salturilor eliberatoare cu planoare ale haiducului Grigore Pintea (1660 – 1703), cele legate de înălţarea Mănăstirii Curtea de Argeş, a Bisericii Trei Ierarhi din Iaşi, a Turnului din Mediaş, a cetăţii Deva sau a Bisericii săseşti din Bistriţa, precum şi relatările despre planoare: a lui Constantin Nestor (1766 la Deva, conform ziarului „La République“); a beizadelei Grigore Sturdza (1875, în „Iaşii de odinioară“ scrisă de R. Şuţu); sau „Balonul ţăranilor din satul Săracu“ (1803, descris de poemul grecului I. Villara şi confirmat de editorul său, Gheorghe Vavaretas).
Nu puţini au fost românii care şi-au imaginat mai întâi aparate de zbor mai uşoare decât aerul (în 1806 Cuparenco; în 1818 domnitorul Caragea) şi au gândit la întrebuinţarea lor în scopuri militare (după zborul Balonului „România“ din 20 iunie 1874).
Odată cu progresul ştiinţei, românii au dat pionieri care au deschis calea aparatelor de zbor mai grele decât aerul. Traian Vuia a realizat primul avion ce a rulat, decolat şi aterizat cu propriile mijloace, la 18 martie 1906. Aurel Vlaicu a proiectat, construit şi pilotat primul aeroplan al Armatei Române, care a zburat la 17 iunie 1910. Henri Coandă a proiectat şi realizat primul avion cu reacţie, prezentându-l şi zburând cu el la Paris în toamna anului 1910. Hermann Oberth a gândit teoria zborurilor interplanetare, prezentată pentru prima dată în lume în lucrarea sa de licenţă de la Cluj, în 1923.
Aeronautica Militară Regală Română a luat fiinţă în anul 1913 după model european, ca structură distinctă, fiind compusă iniţial din Aerostaţie (înfiinţată în 1893) şi Aviaţia Militară (apărută la 17 iunie 1910). Acestora li s-au adăugat pe rând: un aerodrom cu infrastructura completă necesară activităţii de zbor (Chitila, 1910), învăţământul militar aeronautic (la 1 aprilie 1912, pentru piloţi şi observatori aerieni, moştenire preluată astăzi de Baza Aeriană Boboc – Şcoala de Instruire Interarme a Forţelor Aeriene „Aurel Vlaicu“ din istoricul Ziliştea-Boboc, Buzău). Ulterior, în cadrul Forţelor Aeriene Române, au apărut ca specialităţi de sine stătătoare Artileria Antiaeriană (la 15 august 1916), Serviciul Medical Aeronautic (în 1918), Corpul de Paraşutişti (în 1937), Corpul ofiţerilor de stat major de aviaţie (1940), Geniul, Logistica şi Transmisiunile Aeronautice (din 25 ianuarie 1941), Radiolocaţia (din 1942), Navigatorii/Controlorii de Trafic Aerian şi Meteorologii (din 1950).
Alte repere importante ale istoriei Aeronauticii Militare, care trebuie menţionate şi reprezintă motive de mândrie, sunt: înfiinţarea Institutului Meteorologic (în 1924), a primului Sistem de Observare a Spaţiului Aerian (în 1929), intrarea în înzestrare a rachetelor antiaeriene (din 1959), efectuarea primului zbor românesc în spaţiul cosmic (al căpitanului ing. Dumitru Prunariu, între 14 şi 22 mai 1981), precum şi nenumăratele activităţi desfăşurate cu succes alături de partenerii şi aliaţii din NATO (după decembrie 1989).
