La desfiinţarea Marelui Cartier General (20 martie 1920), întreaga forţă aeriană română a fost subordonată direct Ministerului de Război, care o administra, instruia şi înzestra prin Direcţia Superioară a Aeronauticii (pusă sub comanda gl. bg. Constantin Găvănescu).
La începutul anilor ’20, Armata Română a continuat să se organizeze după doctrina militară franceză. Conform acesteia, principala sarcină a aviaţiei era aceea de a veni în sprijinul trupelor terestre cu informaţii obţinute din zona ocupată de inamic. În consecinţă, unităţile aviaţiei de recunoaştere şi observare au fost prioritare în politica de înzestrare a Ministerul de Război. În 1920, s-a înfiinţat Aviaţia Civilă. În acelaşi an, a luat fiinţă prima companie transcontinentală din lume: Compania Franco-Română de Navigaţie Aeriană, cu capital mixt francez şi român. Aeroclubul României a fost înfiinţat la Bucureşti, tot în 1920, din iniţiativa unui grup de aviatori, printre care principele George Valentin Bibescu şi lt. col. Andrei Popovici. Din 1925, această instituţie a editat revista „Aripi“. În anii următori, în toată ţara s-au înfiinţat aerocluburi, care în 1936 au fost reunite în cadrul Federaţiei Aeronautice Regale Române.
La 1 septembrie 1920, s-a înfiinţat Regimentul de Artilerie Antiaeriană, comandat de col. Nicolae Opran. Regimentul era organizat pe patru grupuri (divizioane) şi era subordonat Inspectoratului General Tehnic al Artileriei. Începând cu 1 aprilie 1921, funcţia de comandant al regimentului avea să fie îndeplinită de către col. Ioan Şt. Negoescu, până la 1 aprilie 1923, când la conducerea regimentului a fost numit col. Dimitrie Sturza. În anul 1926, celor 18 baterii existente li s-au adăugat o baterie de tunuri calibru 76,2 mm model 1925 Škoda, importată din Cehoslovacia, cu aparat central de tragere antiaeriană, şi o baterie de tunuri calibru 75 mm model 1925, importată din Franţa.
Căpitanul Ion Anastastiu organizase in timpul războiului serviciul medical aeronautic, aceasta ducând la înființarea, în anul 1920, a Centrului Medical Aeronautic pe care l-a condus până în 1939, când a trecut în rezervă cu gradul de colonel.
Ion Bungescu a realizat, în anul 1925, primul aparat central de tragere a artileriei, deschizând seria unor strălucite invenţii pe această linie, unele în premieră mondială. Aparatul central a intrat, în anul 1926, în dotarea bateriilor de artilerie antiaeriană înzestrate cu tunuri de calibru 76,2 mm cehoslovace. Colonelul Bungescu a devent primul comandant al Şcolii de ofiţeri de artilerie antiaeriană.
În 1925, Aeronauticii i-au fost acordate 370 de milioane de lei, plus credite extraordinare tot în valoare de 420 de milioane de lei, pentru avioane şi hangare. Datorită acestor credite, în anii 1924 şi 1925, industria internă a construit 52 de avioane la uzinele Astra-Arad, S.E.T.-Obor, Schiell-Braşov.
La 5 mai 1932, s-a înfiinţat, prin lege organică, Subsecretariatul de Stat al Aerului (S.S.A.). Proiectul a fost iniţiat la sfârşitul anului 1931 de către ministrul de Război, generalul C. Ştefănescu-Amza (probabil la sugestia regelui Carol al II-lea). După ce a obţinut avizul favorabil din partea Înaltei Curţi de Conturi şi din partea Ministerului de Finanţe, proiectul de lege a fost încredinţat Legislativului. Pe 12 aprilie 1932, Legea pentru Organizarea Aeronauticii şi Înfiinţarea Subsecretariatului de Stat al Aerului a fost votată de Adunarea Deputaţilor. Şase zile mai târziu, a fost votată şi în Senat.
La 28 martie 1933, a fost promovată legea apărării pasive contra atacurilor aeriene, care a prefigurat sistemul de supraveghere aeriană din România.
În luna mai 1935, la conducerea Subsecretariatului de Stat al Aerului a venit inginerul Nicolae Caranfil. Cum între ministrul de Război şi Nicolae Caranfil au apărut neînţelegeri, acesta din urmă a căutat ieşirea din impas printr-o poziţionare mai inteligentă a aviaţiei, care să-i asigure independenţa financiară, condiţie sine qua non pentru o mai bună organizare şi dezvoltare. Deoarece Aviaţia, ca efective, era prea mică pentru a justifica crearea unui minister nou, s-a găsit formula asocierii cu Marina, ce se confrunta cu aceleaşi probleme la nivelul Ministerului Armatei. Caranfil a elaborat decretul de înfiinţare a noului minister al Aerului și Marinei.
Pregătirea şi executarea mobilizării erau atribuţii exclusive ale Ministerului Aerului şi Marinei, încadrându-se în dispoziţiile generale ale mobilizării armatei. Consiliul Superior al Aerului, prezidat de ministru, îşi lărgea competenţele şi se elimina controlul Ministerului Apărării Naţionale asupra activităţii sale.
În perioada 1938-1940, unităţile de artilerie antiaeriană au fost înzestrate cu tunuri de calibru mijlociu (75 mm Vickers, de provenienţă engleză, şi 88 mm, de provenienţă germană), tunuri de calibru mic (40 mm Bofors suedeze, 37 mm Rheinmetall germane, 25 mm Hotchkiss franceze, 20 mm Gustloff germane şi Oerlikon suedeze), precum şi cu mitraliere de calibru 13,2 mm. De asemenea, au fost achiziţionate proiectoare de 150 cm Siemens şi de 60 cm Nedalo, telemetre, altimetre etc. O parte dintre acestea au fost fabricate în cadrul uzinelor Reşiţa şi Astra-Braşov.
După intrarea masivă în dotare a tunurilor antiaeriene de fabricaţie românească, au fost înfiinţate noi regimente de artilerie antiaeriană. Astfel, la 28 februarie 1938, a luat fiinţă Regimentul 3 Artilerie Antiaeriană, iar între anii 1938 şi 1941, s-au mai înfiinţat încă şase regimente, aşa încât la începutul celui de-al Doilea Război Mondial existau în România nouă regimente de artilerie antiaeriană. Din totalul de 8.301 guri de foc, cât avea Armata română, 691 erau de artilerie antiaeriană.
Începuturile celui de-al Doilea Război Mondial au limitat posibilităţile aviaţiei de a achiziţiona aparate din import. Astfel, din Franţa s-au cumpărat numai 20 de bombardiere Potez 63 şi zece bombardiere Bloch 210, din Anglia au fost luate 40 de avioane de recunoaştere îndepărtată şi bombardament Bristol Blenheim (dintre care numai 37 au ajuns în ţară) şi douăsprezece avioane de vânătoare Hawker Hurricane, iar din Germania 20 de avioane Messerschmitt 109E şi 30 de avioane de vânătoare Heinkel 112. Urma ca aviaţia să-şi completeze înzestrarea prin fabricarea în ţară a materialului volant necesar, fie dezvoltând proiecte originale (IAR 37 cu variantele 38 sau 39 şi IAR 80), fie achiziţionând licenţele unor aparate performante străine (cazul bombardierului Savoia‑Marcetti 79, căruia i-au fost aduse importante modificări de inginerii români).
Perioada interbelică a fost etapa fundamentală în dezvoltarea învăţământului aeronautic. Principalele „lecţii învăţate ale Marelui Război“ pe care şcolile aeronautice române le–au pus în practică pentru instruirea personalului, au fost cele cu privire la lupta aeriană şi figurile acrobatice, mijloacele şi procedeele de bombardament aerian, supravegherea spaţiului aerian şi apărarea aeriană prin mijloace cu baza la sol. Într-un război al fronturilor statice în general, aviaţia adusese mişcarea, atitudine care a impulsionat gândirea militară română şi mondială. Învăţământul aeronautic a fost organizat şi a funcţionat în mai multe localităţi din ţară: Bucureşti, Tecuci, Mediaş, Sibiu, Mamaia-Constanţa, Buzău, Ziliştea–Boboc. La 31 decembrie 1925, prin Înaltul Decret nr. 3983, Comandamentul Şcolilor şi Centrelor de Instrucţie se subordonează Inspectoratului General al Aeronauticii. Acest comandament a fost instalat iniţial la Băneasa şi apoi la Pipera.
După Primul Război Mondial, s-a afirmat necesitatea organizării unei reţele de învăţământ specifice artileriei antiaeriene, deziderat care, din nefericire, nu a putut fi materializat decât la 1 aprilie 1938, când a luat fiinţă în Bucureşti, la Ghencea, sub comanda maiorului Ion Bungescu, Centrul de instrucţie pentru apărare contra aeronavelor, în compunerea căruia exista şi o Şcoală de subofiţeri cu un efectiv de 80 de elevi, iar ulterior, din 10 decembrie 1939, şi o Şcoală de ofiţeri de artilerie antiaeriană. „Prin înfiinţarea unei şcoli militare proprii – spunea primul ei comandant Ion Bungescu – artileria antiaeriană a fost definitiv confirmată ca armă“. La 4 iulie 1940, pe fondul stării emoţionale provocate de cedările teritoriale către Uniunea Sovietică, s-a constituit guvernul Ion Gigurtu, avându-l în fruntea Ministerului Aerului şi Marinei pe contraamiralul Nicolae Păiş. În acceaşi zi, un bilanţ al retragerii din teritoriile estice cedate U.R.S.S. arăta drept pierderi doi ofiţeri, patru subofiţeri, 1.003 soldaţi, 29 de salariaţi civili şi patru autocamioane. Când, în octombrie 1940, s-a desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei, Subsecretariatul de Stat al Aerului a rămas ca structură autonomă în cadrul Ministerului de Război. După reorganizarea din toamna anului 1940, supravegherea pregătirii de război revenea Comandamentului Forţelor Aeriene pentru aviaţie, aerostaţie şi geniu aeronautic şi Comandamentului Apărării Antiaeriene pentru apărarea antiaeriană, atât a armatelor terestre, cât şi a teritoriului. Comandamentul Şcoli şi Centre de Instrucţie asigura cadrul necesar desfăşurării învăţământului militar de specialitate. În toamna anului 1940, a sosit în România o misiune militară germană, care avea o componentă pentru armata de uscat şi una pentru aeronautică. Instructorii germani au susţinut patru cursuri: unul pentru aviaţia de vânătoare şi unul pentru aviaţia de observaţie (ambele s-au ţinut pe aerodromul Pipera, lângă Bucureşti), unul pentru artileria antiaeriană (la centrul de instruire de la Ghencea-Bucureşti) şi unul pentru T.F.F.-işti (T.F.F. = telegrafie fără fir), pândari şi teleimprimatorişti, desfăşurate în mai multe garnizoane (de exemplu, pând













